Morală sau artă?

 

Anumiţi cercetători – critici literari, esteticieni – ar putea considera oarecum inadecvată întrebarea: „Morală sau artă?”, deoarece aceasta include o semnificaţie subiacentă a cărei valabilitate foarte puţini sunt dispuşi să o accepte: arta nu are o condiţie morală intrinsecă; altfel spus, aceste domenii sunt cu desăvârşire autonome, distincte, rezultând, aşadar, necesitatea ca unul dintre cele două să prevaleze. De multe ori, datorită fascinaţiei irepresibile pe care o exercită, artei i se îngăduie să încalce cutumele vremii pentru a-şi realiza principalul său deziderat: frumosul – el însuşi un termen la fel de problematic –, iar acesta, se spune, poate fi, uneori, şi imoral.

Într-adevăr, ipoteza de faţă este una care intrigă. Se poate dispensa adevărata artă, atât de uşor, de morală? Poate o creaţie artistică să fie desăvârşită, fără a îndeplini şi exigenţele moralei?

Printre marii gânditori care au meditat asupra acestor întrebări fundamentale încercând să le găsească un răspuns se află şi criticul Titu Maiorescu, care, în anul 1885, avea să publice un articol inedit – „Comediile d-lui Caragiale” –, unde putem întâlni unele dintre cele mai neobişnuite observaţii asupra moralităţii artei din câte s-au scris vreodată în paginile literaturii române; articolul însuşi fiind o strălucită pledoarie prin care se încearcă justificarea creaţiilor marelui dramaturg I. L. Caragiale care, la acea vreme, încă nu reuşise să câştige simpatia publicului şi nicidecum pe cea a intelectualilor – mult mai exigenţi –, ce îl acuzau de imoralitate. În virtutea acestui scop nobil, domnul Maiorescu a structurat o teorie, în esenţă foarte eficientă, dar care astăzi le pare a fi deosebit de stranie cititorilor progresişti. Fără nicio îndoială, putem afirma că argumentele sale şi-au pierdut eficacitatea numai datorită inactualităţii concepţiei despre artă pe care o edifică. În decursul deceniilor ce au trecut de atunci, arta avea să se abată pe un cu totul alt curs decât cel previzibil, trasat cu atâta precizie de către domnul Maiorescu spre sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, astfel că în zilele noastre deja ne-am obişnuit să nu-i mai pretindem nicio moralitate artei; ba chiar acele produceri literare întârziate, ce mai păstrează încă, în pofida progresului evident, o atare determinare, sunt, bineînţeles, dezavuate de către public, de această dată unul cu mult mai conştient, instruit şi responsabil. În secolul XXI, individul ştie, cu certitudine, că arta nu trebuie, în mod necesar, să fie şi morală.

artist Maia Martin, Compoziţie II

Dar este un adevărat mister faptul că însăşi ideea de morală reuşeşte, cumva, să persiste, dat fiind că aceasta nu îşi mai poate găsi acum un refugiu nici în religie – căzută în desuetudine – şi nici în artă. În aceste vitrege împrejurări, comportamentul moral al indivizilor rămâne absolut inexplicabil; societatea – nu se ştie cum (?!) – nu s-a prăbuşit încă într-un deplin haos, ceea ce dovedeşte, cu siguranţă, că arta poate într-adevăr să nu fie morală, religia poate chiar să nu fie deloc, şi, în fine, că oamenii pot fi stăpâniţi cu biciul atunci când nu sunt capabili să se stăpânească ei înşişi.

Nu putem însă să nu ne întrebăm dacă morala în sine nu va deveni cândva, la rândul ei, un concept la fel de perimat, de învechit, precum acela al unei arte morale? Bunăoară, oamenii ar putea ajunge, în cele din urmă, la concluzia că morala oricum nu are niciun fundament în acest univers lipsit de sens, ea fiind doar o reminiscenţă a acelor epoci barbare când indivizii încă se mai străduiau să scrie lungi – foarte lungi şi aride – tratate de etică, pentru a găsi apoi în acestea o raţiune suficientă care să îi împiedice a-şi zdrobi reciproc capetele spre a-şi însuşi, pe nedrept, avutul celor mai slabi şi mai puţin inteligenţi.

Teoria criticului T. Maiorescu este cum nu se poate mai limpede; la întrebarea fundamentală „Are arta în genere şi o misiune morală?” răspunsul domniei sale este lipsit de echivoc: „(…) da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, şi orce [sic] adevărată operă artistică o îndeplineşte.” (1) O atare soluţie se afla, desigur, într-un perfect acord cu opiniile şi concepţiile celorlalţi cărturari asupra acestei chestiuni – în acea perioadă predomina totuşi conservatorismul. Dificultatea consta însă în a demonstra că lucrările d-lui Caragiale, comediile sale, aparţineau artei adevărate, fiind, prin urmare, şi morale. Sarcina d-lui Maiorescu a fost una dintre cele mai dificile, iar din acest punct, demonstraţia sa devine, pentru cititorul zilelor noastre, cumva mai nebuloasă.

Titu Maiorescu

„Rămâne – continuă domnia sa – numai să ne înţelegem în ce consistă, în ce poate consista acea influenţă morală a lucrărilor de artă.” (2) În acest moment, T. Maiorescu reia răspunsul întrebării anterior enunţate şi îl transformă în următorul criteriu: „(…) influenţa morală a unei lucrări literare nu poate să fie alta decât influenţa morală a artei în genere.” (3) Altfel spus, moralitatea imanentă a artei o determină, o condiţionează pe aceea a operei izolate – în cazul de faţă, comediile d-lui I. L. Caragiale. Aşadar, s-ar putea deduce din aceste argumente că tot ceea ce aparţine artei adevărate nu poate contrazice nicidecum principiile moralei, oricât de necorespunzătoare ar părea la o primă vedere anumite opere literare. Însă, după cum putem constata, răspunsul de faţă nu este tocmai suficient, motiv pentru care nici domnul Maiorescu nu s-a oprit, ci a continuat, cu rigurozitatea specifică, această demonstraţie, formulând, aşadar, inevitabila întrebare:

„În ce constă dar moralitatea artei?” (4)

Faptul că oricare operă literară trebuie numaidecât să fie şi morală, deoarece arta în întregul ei nu poate fi imorală, constituie doar o treaptă, o etapă a teoriei maioresciene. Criticul ne va dezvălui acum şi ultima piesă a acestui construct, anume care este acea trăsătură, acea calitate specifică adevăratei arte în genere care o situează iremediabil în limitele moralei:

„Orce [sic] emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale.” (5)

Fiind pe deplin convins de justeţea acestei concluzii şi pentru a evita orice dubii, criticul T. Maiorescu simte nevoia să o întărească, să o sublinieze prin următoarea precizare:

„Înălţarea impersonală este însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ceea ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei (…).” (6)

Eleganta demonstraţie a reputatului critic se remarcă printr-o impecabilă coerenţă, iar dacă timpul s-ar fi oprit, cumva, din curgerea lui neabătută, cu siguranţă că ar fi fost la fel corectă şi astăzi, însă, în zilele noastre, ea şi-a pierdut această calitate – corectitudinea –, deoarece teoria pe care o structurează nu mai este, din nefericire, aplicabilă. Nu vom putea sesiza însă nicio eroare internă care eludând, cumva, logica sa infailibilă, să fi prejudiciat astfel întreaga construcţie, ci, mai degrabă, devalorizarea teoriei maioresciene decurge din simpla inactualitate. Recitind în prezent lucrarea domniei sale, avem însă prilejul unei uimitoare constatări: descoperim pe această cale că omul veacului al XIX-lea a fost o fiinţă înzestrată cu o raţiune, cu un mod de a gândi radical diferit faţă de acela al omului contemporan. Să nu avem niciun dubiu asupra acestui fapt (!); într-atât de evident este decalajul care desparte aceste două tipuri, încât ele par să aparţină chiar unor specii diferite. Dacă numeroasele documente istorice de o autenticitate incontestabilă nu ne-ar asigura, mai presus de orice îndoială, că în urmă cu 125 de ani, la vremea când T. Maiorescu îşi publicase articolul, pământul era populat de aceleaşi fiinţe pe care astăzi le numim oameni, am putea crede că dl. Maiorescu nu era (!), de fapt, un reprezentant al rasei umane.

Bunăoară, puteau fi, într-adevăr, oameni ca şi noi indivizii din speţa unui Immanuel Kant, care erau capabili să îşi imagineze şi chiar să noteze asemenea fraze nemaiauzite?

„Două lucruri umplu sufletul cu tot mai nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor se îndreaptă gândul către ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.” (7)

Răspunsul, bineînţeles, nu poate fi decât unul negativ. Dintre cele două tipuri umane surprinse, cel actual – omul secolului XXI – nu se poate nicidecum alinia acelei viziuni asupra omenirii pe care au avut-o odinioară gânditori precum Immanuel Kant ori criticul T. Maiorescu, care nu şi-ar fi putut închipui vreodată că adevărata artă se va separa, cândva, cu totul de morală. Însă, pentru a ne convinge că în prezent există într-adevăr o asemenea distanţă, ba chiar o limită sesizabilă, un prag de netrecut, am putea spune, care desparte, într-un mod irevocabil, morala de artă, este absolut necesar să cercetăm o operă literară de valoare, o lucrare semnificativă, scrisă în spiritul vremurilor pe care le trăim. Scriitorul asupra căruia ne vom opri este binecunoscutul prozator rus, Vladimir Sorokin, un autor ale cărui lucrări le vom regăsi negreşit, peste câteva decenii, în paginile manualelor de literatură.

Din ineditul volum „Dimineaţa lunetistului”, reprezentativ pentru maniera acestui prozator, vom cita un fragment din povestirea intitulată „Dragostea lui Sanka”.

„[…] Fruntea mare şi proeminentă, pomeţii largi şi nasul ascuţit şi ieşit mult înainte erau strânse de pielea gălbui-cafenie. Buzele înnegrite împietriseră într-un semizâmbet. În ochii de un albastru-închis se mişcau leneş viermii.

– Nataşa… Nataşenka… doamne [sic]… putrezeşti… ce mai putrezeşti…” (8) (op. cit., pag. 65)

„[…] El s-a lăsat în genunchi să-i pipăie vaginul.

– Aşa… dragostea mea… aşa…

Vaginul era tare şi rece. Sanka a început să-şi bage în el degetul. Deodată degetul a intrat undeva în gol. Sanka l-a scos şi l-a luminat. Degetul era plin de o mucozitate verzui-cafenie. Doi gândăcei minusculi se lipiseră de el şi se mişcau nervoşi.

Sanka şi-a şters degetul de pantaloni, a înşfăcat sticla şi a turnat votcă în vagin:

– Aşa… ca să… […]

Penisul îi aluneca greu în ceva rece şi lipicios.” (9) (op. cit., pag. 68)

„[…] Peste câteva minute Sanka a gemut, s-a sucit şi a încremenit istovit:

– Vai de mine… ” (10) (op. cit., pag. 69)

Şi, în continuare, nu s-a întâmplat nimic imprevizibil; răzbunarea divină nu s-a abătut asupra nefericitului Sanka, ci acesta a mers liniştit acasă, unde a cinat, apoi a luat acordeonul tatălui său, a ieşit în ogradă şi a mers către stupărie – aşa ne descrie autorul –, iar acolo, aşezându-se pe o laviţă, a improvizat următorul cântecel – de fapt, o sinteză a întregii povestiri:

„Pe iubita meaaa/Din mormânt oi dezgropa-ooo/Oi întinde-o, oi spăla-ooo/Oi fute-o, oi îngropa-ooo.” (11) (op. cit., pag. 71)

S-ar putea spune, aşadar, că lumea literară – şi nu doar ea – se confruntă cu o foarte gravă problemă. Dacă, citind acest tulburător fragment, există anumiţi indivizi, care, în termenii domnului Maiorescu, ar putea trăi un moment de „înălţare impersonală” în „lumea ficţiunii ideale”, împlinind astfel acea „înaltă misiune morală a artei”, atunci, cu siguranţă că respectivii sunt capabili să articuleze o serie de raţionamente foarte bizare, a căror desfăşurare ne este dificil să ne-o imaginăm.

Oare peripeţiile acestui necrofil s-ar putea dovedi, cumva, edificatoare pentru cititor? Există vreo posibilitate de a demonstra că o atare literatură comportă şi o profundă semnificaţie morală, înnobilându-i astfel pe cei care se delectează cu un asemenea fragment? Tocmai pentru că nu putem identifica în lucrarea prozatorului Vladimir Sorokin acea morală imanentă pe care T. Maiorescu, cu atâta generozitate, o atribuie oricărei adevărate opere literare, trebuie să concluzionăm că teoria sa asupra moralităţii artei este falsă şi că, într-adevăr, arta în genere este, din păcate, amorală.

Domnul Maiorescu a fost, fără nicio îndoială, un idealist care a greşit situând arta pe o treaptă atât de înaltă. Arta nu edifică, ci este doar un instrument al plăcerii, care poate genera, după voinţa celui ce îl stăpâneşte, orice formă pentru a satisface această necesitate – în cazul de faţă, imaginea unui necrofil, care, nu se ştie de ce, pare să fi trezit interesul cititorilor şi al criticilor deopotrivă. Şi este întru totul surprinzător faptul că cea mai degradantă condiţie a omului poate să exercite o asemenea putere de fascinaţie, încât chiar şi necrofilia să devină un obiect al contemplaţiei.

Totuşi, împrejurarea aceasta ne oferă şansa de a realiza un experiment literar fără precedent: îl vom „provoca” – de ce nu ? – pe domnul Maiorescu să îşi „susţină” teoria argumentând chiar în favoarea povestirilor lui Vladimir Sorokin, aşa cum a făcut-o odinioară cu operele lui I. L. Caragiale, care, la vremea respectivă, a fost el însuşi un autor controversat. Din teoria reputatului critic, vom utiliza următorul enunţ:

„Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfăţişarea unor tipuri, simţăminte şi situaţii în adevăr omeneşti, care prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţiuni puternice, în cazul de faţă a unei veselii, să ne uităm pe noi înşine în interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei produse.” (12)

Păstrând, pe cât ne stă în putinţă, intacte logica şi forma acestui admirabil paragraf, vom extrage din el fictiva apărare a lui V. Sorokin:

„Revenind acum la [proza] d-lui [Sorokin], vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la [aceasta] este înfăţişarea unor tipuri, simţăminte şi situaţii în adevăr omeneşti, care prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţiuni puternice, în cazul de faţă a unei [repulsii], să ne uităm pe noi înşine în interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei produse.”

Oricât de mult ne-ar revolta, necrofilia este totuşi o „situaţie omenească” – bietul Sanka era, desigur, un om.

După cum se poate constata, modificările operate au fost minime, însă abia acum putem proba eficacitatea argumentelor domnului T. Maiorescu. Rezultatul este cât se poate de surprinzător: „înălţarea impersonală”, care constituie punctul central al teoriei maioresciene, nu are nici cea mai mică legătură cu domeniul moralei. Această „înălţare impersonală”, tocmai datorită caracterului său deosebit de abstract, este absolut incompatibilă cu orice imperativ moral. Dacă Immanuel Kant nu s-a înşelat afirmând că „etica nu se poate extinde dincolo de datoriile reciproce ale oamenilor” (13), atunci devine, bineînţeles, imposibilă orice argumentaţie care situează ca fiind morală tocmai o îndepărtare de aceste îndatoriri, în fapt, de acea latură concretă a existenţei ce constituie singurul mediu posibil în care binele poate fi înfăptuit. Din această perspectivă, orice „înălţare impersonală” devine chiar contrară moralei însăşi.

„Nu există reazem mai solid pentru o viaţă egoistă, liniştită, decât ocupaţia cu arta pentru artă. Despotul, răufăcătorul va trebui neapărat să îndrăgească arta.” (14) – avea să noteze în jurnalul său scriitorul rus, Lev Nikolaievici Tolstoi, a cărui concepţie asupra artei contrazice, într-un mod irevocabil, teoria maioresciană – şi, gândindu-ne la pasiunea pentru pictură a unui individ precum Adolf Hitler, a cărui întunecată amintire va stărui totdeauna în conştiinţa omenirii, trebuie să recunoaştem că există un adevăr care nu poate fi prea lesne ignorat în cuvintele acestui mare gânditor. Opinia lui Lev Nikolaievici, spre deosebire de cea a lui T. Maiorescu, este una nonconformistă:

„Desfătarea estetică – afirmă acesta – este o desfătare de ordin inferior. Şi de aceea chiar cea mai elevată desfătare estetică lasă o insatisfacţie. Ba chiar, cu cât este mai elevată această desfătare, cu atât e mai mare insatisfacţia lăsată. Ai mai tot voi ceva, încă şi încă. La nesfârşit. Deplina satisfacţie ţi-o dă numai binele moral. Aici satisfacţia e deplină, nu mai vrei nimic în plus şi nu-ţi mai trebuie nimic.” (15)

Şi trebuie negreşit să acceptăm justeţea punctului de vedere al lui Lev Nikolaievici – desfătarea estetică în sine nu poate să conţină nimic moral. Şi apoi, dacă vreun cititor ar încerca o atare emoţie reprezentându-şi extazul necrofilului Sanka, atunci, în virtutea demersului tolstoian, ar trebui să nu fie niciodată pe deplin satisfăcut, ci să îşi dorească încă o mai mare decădere, mereu mai mare şi mai profundă. Cititorul ar trebui să decadă parcă la nesfârşit – o limită a josniciei omeneşti se spune că nu există.

Note:

1. Titu Maiorescu, Critice, ediţie îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 119

2, 3, 4, 5. Titu Maiorescu, Critice, ediţie îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 120

6. Titu Maiorescu, Critice, ediţie îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 121

7. Immanul Kant, Ideea critică şi perspectivele filozofiei moderne, Editura Paideia, Bucureşti, 2000 – vezi tabelul cronologic.

8. Vladimir Sorokin, Dimineaţa lunetistului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, pag. 65

9. Vladimir Sorokin, Dimineaţa lunetistului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, pag. 68

10. Vladimir Sorokin, Dimineaţa lunetistului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, pag. 69

11. Vladimir Sorokin, Dimineaţa lunetistului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, pag. 71

12. Titu Maiorescu, Critice, ediţie îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 123

13. Immanuel Kant, Metafizica moravurilor, ediţia a doua, Editura Antaios, Bucureşti, 1999, pag. 311

14. Lev Tolstoi, Jurnal, volumul II, Editura Elit, Iaşi, anul ? (I. S. B. N. 973-99558-0-0), pag. 50

15. Tolstoi, Jurnal, volumul II, Editura Elit, Iaşi, anul ? (I. S. B. N. 973-99558-0-0), pag. 17

autor Daniel Ionuț Vasile, administrator in cadrul proiectului Citiitor de Proză

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s