O coală, două…

Lule are treizeci și trei de ani și predă limba albaneză la o universitate românească. A venit acum trei ani aici, stă în București și face naveta în orașul unde ține cursurile. Lule e brunetă, minionă, frumoasă. Are un zâmbet minunat și un râs care țâșnește și molipsește. Știe bine limba română fiindcă mama ei e româncă. S-a măritat cu un student albanez în anii ’60 și-a plecat în Albania. Am zis că știe bine românește, ca să fie clar că nu foarte bine. Sunt chestiuni de nuanță pe care nu le stăpânește, i se par ciudate, unele ilogice.

Lule mi-a adus aminte de profesoara mea de engleză din gimnaziu, doamna Angela Naumovici, care ne povestea că un englez învățase bine românește, dar avea niște consternări personale: „Băi, voi ziceți berărie, librărie, florărie, dar ziceți deșteptăciune, nu deșteptărie, cum ar fi normal. Cum să vă-nvețe, mă, cineva limba?!“ Așa și Lule. Și ea are niște nemulțumiri personale, niște neînțelesuri, iar câteodată lucrurile astea o pun în situații excepționale, romantice chiar.

 

Plural bun

Când a venit ea pentru prima dată în România, motivul a fost o conferință internațională care se ținea chiar în orașul în care predă ea acum. Conferința se ținea la un hotel, la cel mai bun, normal. Lule era foarte încântată de participanți, de comunicările lor, de tot ce se-ntâmpla. Își luase cu ea un carnețel cam firav, așa că l-a terminat din prima zi de conferință, notând asiduu. În pauză, și-a dat seama că nu mai are pe ce scrie, dar nici timp să caute o papetărie nu are, că-i mai greu când nu cunoști deloc orașul.

Așa că s-a dus Lule la recepție, a deschis surâsul ei de cucerit America și-a zis galeș: „Dați-mi și mie, vă rog, două coaie.“ Recepționerul a privit-o șocat și i-a spus că nu are așa ceva. Și s-a făcut că-și caută de treabă. Lule nu s-a lăsat, ea voia să noteze, nu putea rămâne fără coli, doar nu era să scrie pe mâini. I-a bătut omului în birou ușurel, numai cu două degete, și i-a spus tot cu blândețe: „Domnule, vă rog mult, am nevoie de doar două coaie, n-am zis patru, n-am zis șase. Mă descurc cu două și vă promit că mâine mă revanșez. Bineînțeles că vi le plătesc, doar faceți-mi rost, că nu pot fără ele.“

Recepționerul s-a ridicat cu o față jignită până în cel puțin cinci generații de predecesori: „Doamnă, nu știu cine v-a spus să-mi cereți mie așa ceva. Noi, în România, la hoteluri, nu ne ocupăm cu astfel de lucruri.“ Lule l-a privit stupefiată: „Cu ce nu vă ocupați dumneavoastră în Româina, domnule? Nu dați două amărâte de coaie unui client care are nevoie și n-are timp să se ducă-n oraș, să-și cumpere?!“. Bărbatul s-a liniștit ca prin minune, i-a surâs înțelegător și i-a spus: „Doamnă, e adevărat că bărbații ne mai cer câteodată astfel de servicii, dar nu ni s-a-ntâmplat să ne ceară femeile, vă rog să ne iertați, sunteți prima și suntem complet nepregătiți.“

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s