Proba extremă

Lîngă mormântul lui Arsenie Boca am, o clipă, senzația că suntem amândoi la mormântul lui. Îl percep, cu alte cuvinte, mai curând „dincoace“ decât „dincolo“.

Mormântul însuși are ceva cotidian, o indefinisabilă naturalețe: e îngrijit și frecventat, dar fără exces de protocol. De jur împrejur, un rând de flori (discutabile…), crucea – frumoasă pe o parte, ușor expediată pe cealaltă, inevitabilele borcane (da, borcane cu lumânări) și florile de sezon, pe scurt un ansamblu imperfect, dar „funcțional“. Exact cum cred că i-ar fi plăcut lui: în perfectă coerență cu „viața monahală“, cu întregul lui mod de viață. E una din lecțiile pe care ne-am dovedit structural incapabili să o asumăm: a te simți bine în condiții aproximative, a valorifica precarul. Până și asumarea lui pentru lipsa de interes real a vizitatorilor, care nu vin de drag, ci pentru rezolvarea problemelor personale, îmi apare, dintr-odată, drept o uriașă capacitate de asumare a disconfortului) estetic, fără bruiajul exigenței, fără pretenții neacoperite, fiindcă pentru el nu mai sunt limitative dincolo.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s